|
Viaţa este o împletire de călătorii în diferite dimensiuni ale experienţei umane. Pentru unii, călătoriile prin lumea fizică sunt relevante şi definesc în mare măsură povestea vieţii lor. Pentru alţii este mai importantă călătoria lor profesională, sau ştiinţifică, sau artistică. Unii îşi definesc viaţa prin progresul de la sărăcie la bogăţie, sau de la anonimat la faimă. Pentru alţii este mai importantă călătoria lor spirituală, adesea nu lipsită de primejdii, de rătăciri sau căderi. Mihai Oara în „Cum n-oi mai fi pribeag” ne descrie propria sa călătorie spirituală. O traiectorie existenţială interesantă: albaiulian baptist, absolvent de universitate la Bucureşti şi de mai bine de 20 de ani cetăţean al Statelor Unite ale Americii. Conştient că încă nu şi-a atins încă ţinta, toată viaţa sa a fost o continuă căutare. Şi în urmă cu puţini ani s-a întâlnit din nou cu Biserica Ortodoxă, pe care nu o cunoscuse prea bine acasă, în România, şi devine ortodox: „cred că ştiu de acum de unde vin şi încotro mă duc”, ne mărturiseşte autorul. Perspectiva se schimbă. Şi în urma acestei frumoase regăsiri, Mihai Oara ne împărtăşeşte din experienţele sale de căutare, din deziluziile pe care le trăieşte, uneori chiar foarte dureroase, pentru a ne atenţiona de comoara pe care o avem în Biserica noastră şi, eventual, pentru a răspunde celor care experimentează traiectorii existenţiale similare cu a sa, ca unul care cunoaşte foarte bine ce înseamnă neliniştea de a nu fi acasă, ci mereu pribeag, mai ales din punct de vedere spiritual. Aşadar, cartea ne invită la o conştientizare a credinţei noastre, dar, mai ales la o responsabilizare, îndemnându-ne să devenim creştini, nu de zile mari, ci cu inima arzând pentru Domnul.
|
